Una dintre principalele atracții ale jocurilor video este interactivitatea lor. Jucătorii controlează acțiunile protagonistului și se simt parte din aventură, succesul sau eșecul personajului fiind dictate de abilitățile lor. Cu toate acestea, în ultimii ani, am observat o tendință în care anumite jocuri încearcă să fie mai degrabă filme interactive, punând povestea deasupra gameplay-ului. Aceste jocuri limitează interacțiunile jucătorului, prezentându-i scene cinematice lungi care ajung să domine experiența de joc. În cele din urmă, ajungi să te întrebi: dacă dezvoltatorii voiau să spună o poveste în mod atât de specific, de ce nu au realizat un film în locul unui joc?
1. Senua’s Saga: Hellblade II
Primul joc din seria Hellblade, Senua’s Sacrifice, oferea o experiență limitată din punct de vedere al gameplay-ului, dar compensa prin atmosfera sa intensă și provocările sale psihologice. Jucătorii erau conduși prin puzzle-uri de mediu bine realizate și combătau inamici folosind un set restrâns de combo-uri. Ce a făcut însă jocul memorabil a fost modul în care simula psihoza personajului principal prin sunet și efecte vizuale.
Din păcate, Senua’s Saga: Hellblade II nu își depășește predecesorul. Gameplay-ul rămâne la fel de superficial, însă fără elementele psihologice care să sprijine povestea. Atmosfera izolantă dispare, fiind înlocuită de conversații statice și plimbări relaxate prin sat. Cu toate acestea, jocul reușește să fie o altă dramă vikingă, fără a se remarca prin ceva inovator.
2. The Order 1886
The Order 1886 a avut un potențial imens datorită conceptului său unic: Cavalerii Mesei Rotunde protejează Londra victoriană într-o realitate alternativă steampunk, plină de amenințări supranaturale. Totuși, jocul nu reușește să valorifice această premisă fascinantă. Durata jocului este de doar câteva ore, chiar mai scurtă decât unele filme, iar gameplay-ul este limitat la trasee predefinite.
Luptele sunt repetitive, constând în mecanici de shooting generice și o selecție limitată de arme și inamici. Jocul pare mai preocupat să-ți arate povestea decât să te lase să o explorezi, lipsindu-l de entuziasmul pe care o astfel de lume captivantă ar trebui să îl ofere.
3. Ryse: Son of Rome
Lansat inițial ca o demonstrație tehnologică pentru Xbox One, Ryse: Son of Rome impresionează prin detaliile sale vizuale. Grafica de nivel înalt și prezentarea sa istorică sunt de-a dreptul impresionante, aducând aminte de filme epice precum Gladiator. Din păcate, gameplay-ul este mult sub așteptări.
Combinațiile de atacuri sunt limitate, iar inamicii sunt reciclați constant, ceea ce face ca jocul să devină rapid monoton. Ryse nu reușește să livreze o experiență de joc satisfăcătoare, ci pare să folosească secvențele de luptă doar ca mijloc de a ajunge la următoarea scenă cinematografică.
4. God of War: Ragnarok
Noua direcție luată de seria God of War a fost o schimbare surprinzătoare, transformând acțiunea explozivă a jocurilor anterioare într-o poveste mai introspectivă. În Ragnarok, această abordare ajunge la apogeu. Deși luptele rămân solide, ele nu aduc îmbunătățiri semnificative față de jocul anterior.
Jocul este dominat de scene cinematice lungi, care au tendința de a fi excesiv de lente. Personajele se mișcă încet și poartă dialoguri pline de pauze dramatice, reducând timpul de joc efectiv la un minim. Cu atât de multe scene pasive, Ragnarok te face să te întrebi dacă rolul jucătorului este cu adevărat relevant.
5. The Last of Us Part II
Ca și God of War: Ragnarok, The Last of Us Part II pune un accent prea mare pe secvențele cinematice, care deseori eclipsează gameplay-ul. În loc să îmbunătățească mecanicile de joc din prima parte, acest sequel reciclează aceleași elemente de shooting, crafting și stealth. Narațiunea, deși emoționantă, este servită prin scene lungi și greoaie, care împing jocul să devină mai mult o dramă interactivă decât o experiență captivantă.
6. Quantum Break
Quantum Break încearcă să fuzioneze lumea jocurilor video cu televiziunea, oferind o poveste sci-fi fragmentată în episoade de live-action. Aproape jumătate din timpul de joc este ocupat de aceste scene, în timp ce restul este compus din gameplay previzibil: shooting în stil third-person și puzzle-uri ușoare. Această combinație neuniformă de elemente face ca jocul să-și piardă identitatea, oferind o experiență lipsită de substanță.
7. Final Fantasy XIII
Seria Final Fantasy este renumită pentru libertatea de a explora lumi fantastice, dar Final Fantasy XIII se abate de la acest tipar. Majoritatea nivelelor sunt coridoare înguste, iar jucătorii au foarte puțină libertate de explorare sau personalizare. Chiar și în bătălii, majoritatea deciziilor sunt luate automat, reducând contribuția jucătorului la un minim. În loc să încurajeze creativitatea și explorarea, jocul te pune pe o rută fixă de la început până la sfârșit.
8. Death Stranding
Hideo Kojima este cunoscut pentru stilul său narativ complex, dar Death Stranding duce acest aspect la extrem. Jocul include ore întregi de scene cinematice lente și pline de simbolism, iar gameplay-ul constă în principal în livrarea de pachete. Chiar și atunci când încep să apară provocări interesante, ele sunt întrerupte constant de noi secvențe de poveste, ceea ce face ca experiența să devină fragmentată și frustrantă.
9. Until Dawn
Until Dawn promite să ofere jucătorilor controlul într-un scenariu tipic de film horror, dar libertatea de alegere este iluzorie. Deși jocul te lasă să iei decizii, multe dintre acestea nu influențează semnificativ povestea. Secvențele cinematice sunt lungi și, adesea, acțiunile jucătorului sunt irelevante, contribuind la sentimentul că Until Dawn este mai mult un film interactiv decât un joc propriu-zis.
10. Jocurile Quantic Dream
Jocurile dezvoltatorului Quantic Dream, precum Beyond: Two Souls și Detroit: Become Human, sunt exemple clare ale tendinței de a transforma jocurile în filme interactive. Cu narațiuni complexe și scene cinematice lungi, aceste jocuri sacrifică interactivitatea pentru a transmite povești prestabilite. Deși Heavy Rain este considerat cel mai reușit dintre titlurile lor, problema rămâne aceeași: prea puțină libertate pentru jucător și prea mult accent pe regia cinematică.
Concluzie
Jocurile video ar trebui să fie o combinație echilibrată între narațiune și gameplay, însă unele titluri aleg să se concentreze aproape exclusiv pe poveste, sacrificând interactivitatea. Aceste jocuri oferă experiențe memorabile din punct de vedere vizual și emoțional, dar se îndepărtează de ceea ce face ca jocurile video să fie unice: controlul și implicarea activă a jucătorului.
Scrie un comentariu